- dbrom.ro
- dbrom forum

::: nr. 10 ::: 18 - 25 martie 2002 ::: dbrom despre carte ::: dbrom@dbrom.ro :::
::: despre carti

prima carte
[de: dislexica]

Prima carte de care mi-aduc aminte a fost o carte de versuri. Era o carte interzisa pe vremea aceea pe care tata mi-o adusese si despre care nu aveam voie sa povestesc, nu trebuia sa spun ca am cartea respectiva in casa si daca printr-o gresala imi scapa acest lucru nu trebuia sa spun de unde si cum am primit-o.

Acum poate va intrebati ce grozavie de carte primisem... era "Amintiri din gradina mea" de Ana Blandiana. O primisem alaturi de alte cateva carti dintre care imi mai amintesc doar o minunatie de carte cu fabule de-ale lui Lev Tolstoi. Atat de draga mi-a fost carticica respectiva incat si in adolescenta din cand in cand ma mai uitam peste povestioara cocorului si a vulpii.

Cand dormeam, cartea cu versuri statea deasupra capului meu pe o noptiera, dimineata cand ma trezeam ma uitam la poze, a durat mult pana sa o citesc in intregime, nu intelegeam aproape deloc poeziile, asa ca am cautat sa le citesc si sa le recitesc pana cand mi-am dat seama si ce se ascundea in spatele unei poezii care se intitula "fapt divers" in care doamna Blandiana povestea o banala crima cu investigatia aferenta, doar ca totul se petrecea in gradina dansei iar victima era doar o pruna, dupa cum v-ati dat seama, asasinul, o omida dragalasha, a scapat liber si nevatamat, ba mai si dadea tarcoale locului faptei fluturandu-si de-acum aripele proaspat capatate si vioi colorate. De ce-or fi interzis cartea oare ?... Pentru ca pruna n-a fost luata de culegatorii cu ochi albastri si facuta compot? Hmmm....

Aceea a fost vremea cand cartile erau interzise, cand primeam Pif-uri pe sub mana si ma uitam la revistele cu Rahan pe care le primeau vecinii mei de la niste prieteni din Elvetia, am apucat si vremea aceea, apoi a urmat vremea cand cartile apareau dar nu stiai ce sa cumperi, poate dintr-o gresala cartile lui Pavel Corut au ajuns in atatea biblioteci, eu una nu agreez stilul desi respect orice informatie adevarata continuta in acele carti si nu ii neg autenticitatea, totusi, acest domn a manipulat multa vreme opinia publica, sa va fereasca cine stiu eu sa va intalniti cu un fanatic al acestui autor, va va implora pe loc sa comiteti suicid alaturi de el pentru ca, nu-i asa, toti suntem daci si suntem nemuritori.

A venit apoi o vreme cand apareau din ce in ce mai multe edituri, care mai de care mai sofisticate. Astazi ne putem bucura de cele mai ciudate si cele mai interesante carti. Dar acest lucru este si el conditionat, sa nu credeti ca daca brusc s-au publicat si reeditat din ce in ce mai multe carti si librariile s-au umplut considerabil in acesti doisprezece ani, sa nu credeai, spuneam, ca pretul va fi modic, din contra, pentru o carte se poate cere un pret de cel putin 200.000 fara probleme. Pana si anticariatele au ajuns un lux, o carte cu noua povestiri de J.D. Salinger costa in anticariat 75.000.

Nici nu mai indraznesc sa ma gandesc la timpul pe care romanii se gandesc sa il sacrifice pentru citit in ziua de azi, acesta este aproape inexistent, nu pentru ca nu ar fi vointza ci pentru ca nu au timp... si bani de investit in cultura si in literatura. "Cum sa ai timp de citit cand vii seara la noua acasa si trebuie sa te mai ocupi si de treburile casei? Cand vreau sa citesc o carte buna ma apuc de ea si stau pana la patru dimineata, o citesc si mi-am facut lectura cat pentru un an de zile, mai mult nu pot acorda cititului." Nu-mi pot stapani aici o parere de rau pentru ca am ajuns in situatii de genul asta si ele sunt din ce in ce mai des intalnite.

A trecut vremea cand eu citeam "Amintiri din gradina mea", a venit vremea sa citesc "Demonii" lui Dostoievski, poate in vacantza, sau poate cand o sa am gripa, intai sa-mi permit sa o cumpar! Daca va ganditi ca as putea sa o imprumut mai ganditi-va odata, ar suna a clisheu si deja a fost batuta moneda pe treaba asta, oricum, o mai repet si eu, vecina cu ruj roz si amicii care beau de ultimii bani o bere ieftina n-au cum sa ma ajute, iar cei care ar dori sa mi-o imprumute daca ar avea-o sunt si ei in aceeasi situatie ca mine.

Totusi inca citim, inca ne cultivam si inca se mai scriu carti pe care ar trebui sa le citim... poate cand vom ajunge la varsta a treia vom recupera, daca ne va mai ajuta vederea.Cine stie ce vremuri vor fi atunci pentru cartea din librariile romaneasti?.... Romani, mai cititi?!

eu sau cartile mele?
[de: fata verde]

Motto: La nastere, omul are un orizont nelimitat, intins in toate directiile. Pe masura ce timpul trece, acesta se tot ingusteaza, si se ingusteaza, pana cand omul spune satisfacut: "Acesta e punctul meu de vedere".

Invatatoarea obisnuia sa ne invete sa respectam cartile ca pe niste relicve. Sa le atingem cu grija (ea insasi mangaia coperta lor in timp ce le tinea in mana), sa nu scriem pe ele, sa nu indoim foi, sa le punem coperti de plastic in timp ce le citim. Desi era o invatatoare cu o minte destul de patrunzatoare, mie mi-a lasat intotdeauna impresia ca aprecia mai mult substanta materiala a cartii, hartia, coperta si tiparul din care era facuta.

Eu n-aveam niciodata grija de carti in felul acesta, dar nu eram certata la scoala pentru ca faceam compuneri in fata carora invatatoarea se extazia. De multe ori ma lua de mana si ma ducea sa citesc ultima creatie (cu titluri ca Stejarul de la Borzesti, Primavara, Hartiuta- aceasta din urma era despre importanta economisirii hartiei, si eu am scris despre o hartiuta care plange sub banca pentru ca in loc sa se fi scris pe ea la ora de caligrafie, fusese folosita pentru sters un stilou proaspat umplut cu cerneala) la clasele vecine, cu altiii copii si alte invatatoare.

Eu n-aveam grija de carti pentru ca am fost dintotdeauna in razboi cu ele. In nici una din compuneri nu am scris despre cat de bune prietene imi sunt si despre cat m-au invatat ele despre viata.

Desi le citeam cu aviditate continutul (aveam putini copii cu care sa ma joc in fata blocului, si a durat mult pana sa le castig increderea pantru ca fusesem crescuta la bunicii de la Craiova si stateam cam prost cu accentul moldovenesc pe care ei toti il aveau), desi le citeam de atatea ori pana le invatam pe de rost, desi citeam orice imi pica in mana (Crima si pedeapsa, de pilda, am citit-o prima data cand de abia implinisem 9 ani), nu iubeam cartea in sine, nici actul intoarcerii foilor.

Imi placea sa mazgalesc copertile, pe partea interioara, sa franjurez cu foarfeca unele pagini, sa fac figurine din puncte pe care le intepam cu boldul in marginea alba a paginii. Cumva, aveam si eu o relatie fizica, materiala, cu cartea ca obiect, dar era una de pedepsire sadica si de ura neimpacata. Cam la fel cum fac unele fetite cand isi bat papusile care nu le asculta, care le consuma mult timp pentru a fi imbracate si care raman impasibile la orice.

Problema pe care o aveam cu cartile era ca ma faceau sa le aleg pe ele, in dauna mea. Si lucrul acesta e valabil si azi. Sute de pagini citite intr-o zi, fara intrerupere, pana cand nu mai puteam sa imi misc gatul, ochii usturau, spatele era intepenit si picioarele amortite. Le percepeam ca pe un burete de energie de care devenisem deja dependenta. Le uram (si le urasc inca) si totusi le acordam cea mai mare parte a timpului meu.

Le uram pentru asta si pentru ca imi erau prieteni numai in vremuri bune. O singura data macar n-am reusit sa rezolv vreo problema inspirandu-ma de undeva, din vreo carte. Nu. Dimpotriva, am reusit sa o evit si sa o agravez in baza filozofiei de observator pasiv si superior lucrurilor marunte, lumesti din jurul meu. Nu mai marunte decat multe lucruri din carti, desigur, dar neimportante pentru ca erau contemporane.

Asta ti se intampla cand fie nu intelegi nimic din ceea ce citesti, fie cand intelegi prea mult, si atunci te simti cumva inselat si poate chiar pustiit, in ciuda acumularilor pe care le ai prin citit(pentru ca lectura ne imbogateste sufleteste, nu?).

De asta am perceput intotdeauna relatia dintre mine si cartile mele ca pe o disjunctie.(spun ale mele, pentru ca pe ele le iubeam, le citeam de zeci de ori si imi permiteam sa le stric. Pe cele imprumutate le foloseam doar, le exploatam si aveam o relatie cu ele numai daca decideam sa mi le cumpar). Am inteles-o ca pe o lupta cu invingatori sau invinsi, cu schimbari de perceptii radicale si cu rasturnari de situatie de tipul: Aha!

Ieri citeam intr-un interviu cu Sergiu Celibidache ca , daca ar putea sa dea timpul inapoi, n-ar mai face-o. Si m-am bucurat ca mai gandeste, in sfarsit, cineva ca mine(ce fel de bucurie de asociere tribala o mai fi si asta, oricum....ideile tale nu devin mai valide daca si altii au ajuns in acelasi punct). Nici eu nu as da timpul inapoi, nu-mi trebuie. O colega care era langa mine ieri a zis ca probabil ma simt implinita asa cum sunt acum, si nu as vrea sa schimb nimic.

Eu as spune ca am certitudinea ca n-as putea schimba, si ca ar fi un efort in zadar. Cine ar vrea sa retraiasca o lupta pierduta?

O gluma proasta de incheiere ar fi ca ma duc sa citesc ceva...


[c] copyright www.dbrom.ro, 2002. all rights reserved.